Drumul spre școală - Când ieri devine azi

„Data viitoare când vă plimbați prin oraș, priviți numai în sus!”

Ne dăm seama că am crescut atunci când cufărul experiențelor trăite devine tot mai mare, când imagini și frânturi se desfășoară nostalgic prin mintea noastră. Călătoriile sunt cel mai bun prilej de a acumula file întregi de amintiri, fluturi diafani pe care, de frică să nu-i pierdem, îi capturăm în borcane pe care le așezăm la loc de cinste în sufletul nostru. Borcane etichetate corespunzător cu „Nu te voi uita în veci” sau „Mereu cu gândul la...” pe care le luăm cu grijă de pe raft și le ștergem cu delicatețe de praful ucigător, pentru ca ceea ce am trăit să rămână viu și adânc înrădăcinat înlăuntrul nostru. Nu așa facem cu toții?

Setea de explorare e parcă o reminiscență a curiozității din copilărie. Adulți fiind, sorbim cu nesaț imaginile ce se perindă prin fața noastră atunci când călătorim într-un loc nou, dorim să fotografiem cu ochii fiecare detaliu, fiecare suflare a străzii pe care ne plimbăm pentru întâia oară. Iar atunci, ajungem la un alt nivel, la un nivel înalt. Îmi amintesc și acum de sfatul profesoarei de educație plastică, care ne îndemna să ne dezobișnuim să privim numai în jos atunci când avem un drum prin centrul istoric al orașului în care locuim. Și câtă dreptate avea! Cred că mulți ne-am deschis ochii în acel moment și am început să vedem poezia din spatele arhitecturii orădene.

Când ești deprins cu un oraș, cu un peisaj, cu o stradă, rutina îi decimează frumusețea. Ești atât de cuprins de grijile zilnice, de problema aceea care parcă nu are nicio rezolvare, de timpul care trece prea repede, încât treci pe lângă lucrurile frumoase care te înconjoară, ignori farmecul pe care îl poate căpăta drumul spre muncă. Doar dacă ai renunța la vălul pe care singur ți-l legi la ochi atunci când ieși din casă!...

Anul aceasta, drumul spre muncă s-a suprapus cu ceea ce în urmă cu zece ani însemna drumul spre școală. La zece ani distanță, două părți din mine s-au unit și au format o nouă versiune a mea. Nu mai eram eleva în drum spre școală, ci profesoara ce mergea la școală ca să-i ajute pe elevii ei să dezlege tainele limbii române. Eram tot eu, dar nu mai purtam ghiozdanul pe spate, ci l-am transpus în interiorul meu, în conștința mea. Nu l-am mai ticsit cu caiete și manuale grele, ci cu idei, cu opinii, cu lungi șiruri de cunoștințe, provocări și abilități care m-au ajutat să devin EU în cea mai bună variantă de până acum. Mă întreba cineva cum mă simt să parcurg același drum, în ipostaze diferite? Diferit. E același drum și, în același timp, e altul. Și pot să descriu asta...

Locuiesc la aproximativ 20 de minute de mers pe jos de Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Oradea și timp de opt ani am parcurs același drum care, nu realizam eu atunci, era unul inițiatic și fiecare zi era o provocare, un pas în față. Trăind într-un cartier liniștit, cu blocuri comuniste azvârlite aleatoriu printre case de tot felul, aceasta este și trăsătura primordială a traseului parcurs: liniștea. În special la orele dimineții, calmul domnește peste întreaga zonă. E atât de liniște, încât îți poți auzi gândurile cele mai lăuntrice, odinioară îmi permitea să repet, în minte, lecția la matematică. Odinioară, străbăteam aproape nepăsătoare străduțele înguste, cu sens unic, pe care arareori rătăcea câte o mașină până când, după vreo cinci minute de mers, ajungeam în dreptul unei case vechi, modeste, cu o zugrăveală de var de culoarea persicii date în copt, ce părea că se va scoroji la următoarea ploaie. Tot timpul priveam, din mers, pe fereastra luminată ce ieșea în evidență în semi-întunericul din zori. Avea ceva special, ce-mi acapara atenția. În centrul ferestrei, așezat pe o comodă mai înaltă decât pervazul, trona o lampă în forma unui glob pământesc, iar lumina lui caldă și blajină se răspândea timid și în exterior, prin perdeaua ce părea făcută din aripi de libelulă. În prezent, casa a căpătat culoare, a fost renovată, iar prin fereastră se mai zărește doar o perdea mult prea albă și mult prea groasă, o adevărată santinelă ce păzește interiorul casei până și de razele soarelui și privirile stinghere ale trecătorilor. Pare atât de lipsită de farmec fără elementul ce îi dăduse atâta autenticitate în copilăria mea! Mi-ar fi plăcut să revăd acea imagine și acum...  

Fereastra cu globul pământesc anunța intersecția cu singura arteră din traseul meu ce pulsa în ritmul motoarelor. Acum e și mai și, am observat că timpul de așteptare la trecerea de pietoni a crescut semnificativ și nu știu dacă e din cauza creșterii numărului de mașini sau din pricina scăderii nivelului de respect și bunăvoință a șoferilor. De aici încolo, intru într-un alt tronson guvernat de liniște, iar pentru următoarele zece minute, drumul devine un constant viraj la stânga și la dreapta. Abia acum îmi dau seama că e o fidelă miniatură a vieții: drumul nu e drept pentru prea mult timp, uneori te poți împiedica dacă nu ești atent pe unde mergi și nu știi niciodată ce te așteaptă după colț. Remarc că strada și-a păstrat aerul tradițional, că încă sunt curți acoperite de viță-de-vie ce toamna îmi inundă nările cu parfumul strugurilor copți, dar au apărut și case noi, cochete, etajate.

sursă foto: aia-proiect.ro

După ultimul viraj la dreapta, se ivește destinația: clădirea școlii. Construită în 1965, școala este bine întreținută atât în exterior, cât și în interior, clădirea cu parter și două etaje fiind dispusă în forma literei U, ceea ce o face potrivită pentru a găzdui un număr mare de elevi. Cu toate acestea, timpurile s-au schimbat, copiii și interesele lor s-au schimbat și ele, elevii timpurilor moderne se acomodează mult mai greu în tiparul de învățământ pe care l-am urmat noi, iar spațiul nu mai corespunde în totalitate nevoilor lor sau chiar cerințelor noastre, ca dascăli, deoarece mulți abordăm metode de predare interactive, pe grupe, lucruri greu de realizat când baza materială și spațiul nu îți permite să organizezi colectivul de elevi așa cum îți dorești. Lucru valabil pentru toate școlile de stat din România. Soluții se găsesc fie la un birou de arhitectură, fie la un birou de proiectare, diferența fiind că cel de proiectare îți poate furniza mai multe servicii, inclusiv amenajări interioare, studii de specialitate sau proiecte de case, reducând și neplăcerile cauzate de birocrație. Să consulți un specialist în domeniu e imperios necesar nu doar atunci când construiești o școală sau un edificiu util comunității, dar și când tu, ca persoană, vrei să clădești o casă în apropierea unei instituții. Am ales să aduc vorba despre acest aspect pentru că îmi amintesc de pauzele petrecute ca elevă în curtea școlii. Un gard din sârmă și o fâșie îngustă de verdeață despărțeau curtea școlii de o casă ce pare construită după 1965. Ferestrele, doi ochi mari și sticloși, vegheau din perete jocul elevilor în fiecare pauză. Țin minte și acum cum un om ursuz scotea capul pe ochiul din partea stângă strigând să facem liniște, fără să își dea seama că era o luptă cu morile de vânt să impună unor sute de elevi să îi ofere liniștea mult dorită. Pentru a evita astfel de situații, e nevoie de un plan de încadrare, doar așa amplasamentul terenului va fi exploatat la maximum și va feri ambele părți de situații neplăcute. 

Mi-ar plăcea să văd niște schimbări la toate unitățile școlare din această țară, schimbări care să fie în acord cu necesitățile contemporane. Dacă aș fi arhitect, aș adăuga un strop de modernitate școlilor românești, cu atât mai mult școlii în care am învățat, deoarece de acest edificiu mă leagă amintiri, emoții, și experiențe neprețuite. În primul rând, aș reamenaja sălile de curs și laboratoarele astfel încât să fie potrivite pentru punerea în practică a unor metode de învățare moderne. Adesea, simt nevoia să organizez elevii în semicerc pentru ca activitățile să își atingă obiectivele, dar băncile care sunt prezente în școlile românești ocupă mare parte din spațiul util, sunt rigide și susțin pierderea interesului celor aflați în spatele clasei. Aș opta pentru pupitre de dimensiuni reduse, modulare, pentru ca spațiul și organizarea să poată fi ajustate în funcție de tipul de activitate. În acest fel, am putea întreprinde cenacluri de lectură într-o atmosferă relaxantă și familiară. Apoi, tot pentru a salva spațiu în sala de clasă, aș muta dulapurile cu obiectele personale ale elevilor pe coridoare, urmărind un design modern, minimalist și practic. Din fericire, din punctul de vedere al tehnologiei, școala dispune de videoproiectoare fixe în fiecare clasă, urmând ca în viitorul nu foarte îndepărtat să își facă apariția și tablele smart. De asemenea, mansardarea clădirii ar reprezenta un mare câștig pentru școală, căci s-ar putea amenaja săli de clasă noi sau laboratoare mai încăpătoare, dar aș opta pentru o sală special destinată festivităților și conferințelor. Utilizând structuri ușoare, cu o izolație bună, această construcție ar adăuga sute de metri pătrați utili școlii. Tot aici se pot organiza diverse activități comune, pentru ca elevii să socializeze cu mai mulți colegi din școală, bune ocazii fiind spectacolele cu prilejul diverselor evenimente culturale sau istorice, înființarea unei trupe de teatru a școlii, dar și festivități de premiere. Nu în ultimul rând, aș solicita un audit energetic pentru a scădea cheltuielile la utilități, în special la apă caldă și încălzire, deoarece utilizând surse alternative, școala ar da un bun exemplu întregii comunități și ar economisi bani care pot fi investiți în dotări sau pentru stimularea elevilor olimpici sau cu rezultate excelente. Chiar și în acest moment școala este implicată în proiecte de mediu și face eforturi continue pentru a eficientiza consumul de energie, astfel că anveloparea fațadei și utilizarea energiei solare pentru utilități ar fi pașii spre desăvârșire. 

Toate aceste elemente sunt piese de puzzle ce se unesc prin jocul artei și ingineriei. În lumea contemporană, cele două trebuie să coexiste și să se completeze reciproc, iar rezultatul va fi notabil. Vreau să parcurg drumul de acasă spre școală cu speranța că sunt un deschizător de drumuri pentru elevii mei. Îmi doresc ca baza materială să țină pasul cu timpurile ce le trăim și să înfloreacă, să se dezvolte pe același principiu al intersecției dintre artă și inginerie, căci acolo se află casa imaginației și domeniul visurilor ce pot deveni realitate. Tocmai de aceea AIA-proiect e mereu la dispoziția celor ce doresc un imobil modern, atât din punctul de vedere al aspectului, cât și în ceea ce privește partea tehnică. Imaginația ta e limita! Ca să te convingi de asta, data viitoare când mergi pe stradă, privește numai în sus și vei găsi esența „sculpturii locuite”.

Articol scris pentru SuperBlog 2018