Bilet de călătorie - petalele de trandafir

-Bună ziua! Vă pot ajuta?

-Bună ziua! Caut niște creme de corp, ceva cu miros plăcut, cât mai delicat și feminin.

- O puteți încerca pe aceasta. Este cu trandafiri...

Bottega Verde

Ador natura. Farmecul său m-a ademenit întotdeauna ca un magnet, ca o dulce ispită de care devii dependent. De aceea cred că am și decis să devin fotograf. Nu-mi place să fotografiez oameni. E suficient să văd eu cu ochii mei atâtea fețe posomorâte care schițează silit un zâmbet, nu vreau să-mi chinui și camera de fotografiat, care mi-a devenit ca o soră, cu astfel de „priveliști”. Pentru mine natura e cel mai sincer chip pe care îl pot fotografia, cel mai blajin surâs e o rază de soare ce alină cerul bolnav după o furtună tumultuoasă, iar seninul e cel mai limpede ochi, florile, cele mai suave buze. 

Mereu am urât monotonia, dar priveam cu entuziasm orice oportunitate de a ieși din casă și de a admira mărețiile naturii. Asta m-a determinat să accept deplasarea în sudul țării pentru o croazieră pe Dunăre, pornind de la Orșova. Eram fascinată și abia dacă am închis un ochi în noaptea de dinaintea plecării din cauza emoțiilor și nerăbdării de a descoperi secretele Dunării Albastre. 

După un drum început în noapte cu un microbuz, ziua începea să se amestece cu semiobscuritatea zorilor, iar eu înaintam, înaintam. Orele zece ale dimineții m-au prins pe faleza din Orșova, așteptând îmbarcarea alături de un ghid plictisit de priveliștea care pe mine mă fermeca de-a dreptul. În cele din urmă se auzi printre strigătele acute ale pescărușilor o voce gravă care anunța, spre bucuria mea, îmbarcarea. Motorul vasului pornește. Sunetul supărător de mașinărie demarată începea să se piardă în clinchetul valurilor, în curenții senini de apă ce loveau ambarcațiunea. De acum traseul era stabilit numai de valea acestui fluviu pelegrin. Vasul se lăsa în voia mătăsurilor unduitoare ale apei. Mă simțeam învăluită în peisaje, era pentru prima dată când acestea mă vânau pe mine, și nu eu pe ele, era prima dată când mă găseau ele pe mine, nu eram eu cea ce vâna cu atâta ardoare un cadru, doream ca limitata mea substanță întinsă, corpul care mă ține captivă, să se răsfrângă în mai mulți eu pentru a mă putea bucura de fiecare rază de soare, de fiecare adiere și de fiecare fir de iarbă în parte. „E un vis!”, mi-am spus în sinea mea... 

Brusc mi-a venit în minte povestea unui petic de pământ înghițit de aceste ape care mi se arătau acum atât de calme și de liniștite. Mă refer la ceea ce a fost odată vestita insulă Ada-Kaleh, o nestemată îndelung disputată de puterile vremurilor de mult apuse. Treptat mă apropiam de locul unde „odihnea” sub ape o victimă a industrializării, iar eu mi-aș fi dorit să văd în toată splendoarea ei mica insulă, dar Dunărea i-a fost casă, Dunărea i-a devenit și mormânt. M-am apropiat de grilajul ce mărginea tribordul cu un aer meditativ: „Cât aș fi vrut...” Brusc, apa ce lovea ambarcațiunea cu valurile ei forma în fața mea un cerc, ca un ochi. Am vrut să mă apropii ca să văd ce ascunde misteriosul vârtej ce rămânea la aceeași distanță de vaporașul care mergea și mergea... Curioasă ca un copil ce începe să se lase de mâna mamei, trec dincolo de grilajul ce mărginea vaporul. Abia puteam să-mi țin piciorul pe marginea exterioară, îngustă. Deodată, un pescăruș trece drept prin fața mea și, dezorientându-mă, cad în apă, în vârtejul misterios. Nu o să uit niciodată acea senzație. Nu simțeam nimic și, totuși, mă copleșea îmbrățișarea ciudată a apei. Parcă toate simțurile îmi erau anihilate, nu mai percepeam nimic ca până atunci. Credeam că Dunărea va fi și mormântul meu... 

Până să apuc să realizez ce se întâmplase cu mine, mă trezesc ca dintr-un somn adânc pe un mal, apa era în spatele meu. O briză leneșă dădea fiori groaznici corpului meu țintuit în hainele ude, greoaie. Un minaret din depărtare anunța că mă aflam într-o țară musulmană. „E prea devreme să fi ajuns deja în Turcia, singura țară preponderent musulmană din regiune, trebuie să mă aflu într-un sătuc sârbesc unde locuiește o comunitate mahomedană”. Mă ridic de pe malul pietros. Priveliștea mă lovea în cap mai tare decât soarele ce devenea din ce în ce mai puternic: mă aflam, spre stupoarea mea, pe o insulă. Pe care? Nu știam. Trebuia să merg să văd unde sunt. Atunci mi-am adus aminte de căderea mea în apă și de straniul cerc de care încercam să mă apropii, dar am remarcat că am rămas fără camera de fotografiat în timpul incidentului. Așadar, cu hainele pline de apă pornesc în cercetarea insulei. Pe o parte și pe alta a aleilor se aflau tufe imese de trandafiri de Damasc, iar parfumul îmi inundau nările și sufletul. Ajunsă în centrul insulei, am remarcat multitudinea de terase, magazine și tarabe, de unde se auzea o voce stridentă: „Bragă! Cafea la nisip! Specialități turcești! Tot ce doriți, la mine găsiți!” Atunci, uimirea mea devenea tot mai mare, deoarece omul vorbea românește. Ceea ce mă intriga și mai tare era vestimentația deosebită, ciudată, învechită. Totuși, cred că pentru ei, eu eram cea caraghiooasă, îmbrăcat în haine ciudate și neobișnuite pentru că am remarcat chicotelile celor ce treceau pe lângă mine, tentați de marfa bătrânului precupeț. Hotărâtă, îl țintesc pe bătrân cu privirea ca un leu feroce și mă grăbesc să-i cer o explicație. Nimic nu vedeam în jurul meu, doar acel punct fix pe care îl ochisem: comerciantul de bragă. Cu pași moi, dar deciși mă îndrept spre taraba încărcată cu carafe de tot soiul, de pahare și cutii frumos colorate. Știind că vorbește româna, comand o bragă. Foarte amabil și prompt, măsoară atent cantitatea de băutură turnată în paharul de sticlă ieftină decorat cu flori colorate, după care îmi întinde băutura. După ce zăcusem o vreme pe malul insulei în arșița soarelui era o binecuvântare. Am băut-o fără o gură de aer. Ochii lui spuneau clar că dorește să primească banii, de aceea îi întind două bancnote mototolite de un leu care-mi rămăseseră prin buzunare. Îi plătesc cu generozitate omului, dar privirea lui arăta că nu era tocmai mulțumit. 

-E tot ce am. Sunt fotograf și am pornit într-o croazieră pe Dunăre, dar am căzut în apă peste bord și m-am trezit tocmai pe insulă, e tot ce am momentan la mine, i-am explicat eu. 

-Să tot vină străini la noi pe insulă, dar nici unul nu mi-a mai dat astfel de bani, îmi răspunse el arătându-mi într-o cutiuță de lemn toți banii acceptați. 

Am constatat cu stupoare că toți banii erau scoși din circulație de zeci de ani dar, avertizându-l, precupețul ripostează: 

-Nu are cum! Vorbești prostii! Uite aici! Moneda asta e bătută în urma cu doi ani! Cum să nu fie bună? zise bătrânul precupeț ridicând tonul și întinzându-mi moneda în cauză. 

O iau în mână și, uimit, nu pot să cred ce-mi văd ochii. Pe monedă era marcat anul 1902. Îmi repetam într-una mie însumi că nu are cum să fiu în anul 1904. Era imposibil! 

-Ei? Te-ai lămurit? îmi spuse cu un aer ironic vânzătorul de bragă. Lasă! Se vede că ești pentru prima dată pe Ada-Kaleh. Fac eu cinste cu paharul de bragă. 

Fără să mai scot un cuvânt, las paharul mult prea decorat pe taraba din lemn și plec pe ulicioara prăfuită unde văd cu ochii, ca hipnotizat, având în minte doar „Sunt pe Ada-Kaleh în anul 1904!” 

Pierdută printre gânduri, pierdut în simțiri și aflat dincolo de bariera timpului eram confuză. Mă așezasem pe iarba crudă dintr-o grădină de trandafiri de Damasc, la umbra unui curmal. Priveam spre apă și nu credeam că poate ascunde un asemenea mister. Mirosul de trandafiri era îmbătător, iar soarele reflectat în Dunăre te orbea de-a dreptul. Regretam că nu aveam camera foto la mine. Dar nici ea nu putea surprinde aroma acestor superbi trandafiri. Mă gândeam că, dacă aș fi povestit cuiva despre această experiență, m-ar fi considerat nebună. Asta dacă aș fi avut cui să povestesc despre asta. Sau îmi era predestinat să rămân pe Ada-Kaleh-ul anului 1904. Nu aveam cum să mai înștiințez pe nimeni despre „escapada” mea, pentru că și eu eram buimăcită, amețită și uimită de această aventură bizară, aș fi părut un adevărat ciudat. Deodată, pe scoarța unui arbore de alături observ scrijelite niște versuri: 

„Ada-Kaleh, Ada-Kaleh, colț de rai,

Te-ai născut din ape reci,

Viața omului s-o îndulcești!” 

Atunci am simțit cum o forță bizară mă apucă și mă aruncă într-o altă dimensiune. Nu știu cât timp a trecut până am scăpat de această senzație, dar o lumină puternică mă lovea fulgerător în ochi. Decorul acela paradisiac dispăruse și auzeam o voce gravă. Era căpitanul vasului. 

-Ce bine că ți-ai revenit! Ne-am făcut foarte multe griji pentru tine când te-am văzut căzând în apă. A fost o binecuvântare că unul dintre băieți s-a încumetat să sară să te salveze. 

Încă îmi amintesc vorbele lui. Eram mai confuză ca niciodată. Am cerut echipajului să mă lase o clipă singură, să mă dezmeticesc. După ce m-am adunat puțin m-am așezat pe băncuța de pe punte, tulburată de cele întâmplate, privind când la malul sârbesc, când la malul românesc, când la cer, când la valurile Dunării. În fine, ajunsesem la concluzia că totul a fost un vis. Și insula, și braga, și trandafirii, toate fac parte din visul în care a fost indus din cauza căzăturii în apă. Așadar, era momentul să pun mâna pe aparatul foto ce zăcea uitat pe marginea ambarcațiunii și să fac ceea ce știu mai bine și ce îmi place, dar nu înainte să mă schimb de hainele ude. Uitându-mă înspre buzunarul de la cămașă observ că e cam bufant. Cu două degete scormonesc până scot afară un bilețel și capul unui trandafir roșu ca sângele proaspăt. Atunci totul se transformase într-o stare și mai confuză, iar buzele-mi îngânau parcă fără să vreau versurile de pe bucata de hârtie: 

„Ada-Kaleh, Ada-Kaleh, colț de rai, 

Te-ai născut din ape reci, 

Viața omului s-o îndulcești!”

-Deci, rămâne cea de la Bottega Verde?

-Da, da, rămâne. Vai, scuzați-mă, m-a cuprins o stare ciudată, ca și cum aș asocia parfumul cremei cu ceva din trecut, cu o întâmplare pe care n-am trăit-o, dar despre care parcă îmi aduc aminnte...

-Se poate... aromele fac parte din amintirile noastre. Cine știe ce experiențe am trăit într-o altă viață?

Articol scris pentru SuperBlog 2020