„Evadare tăcută”, de Lena Constante [Recenzie]

Nu sunt o fană a literaturii carcerale, dar îmi fac cu ochiul poveștile și experiențele inedite referitoare la ce însemna detenția în comunismul românesc. Una dintre ele este și „Evadarea tăcută”, o impresionantă poveste despre o „vinovată fără vină”, cea a Lenei Constante, simplul fapt că îl cunoștea pe notoriul Lucrețiu Pătrășcanu semnându-i condamnarea.

Relatarea prea multor elemente legate de conținut ar strica tot farmecul unei lecturi ulterioare și nu aș vrea să „strivesc corola de minuni”, tainele cărții. Ceea ce m-a impresionat din toată povestea, dincolo de atrocitățile pe care le-au îndurat atâția oameni în odioasele închisori comuniste, este modul în care un intelectual își poate salva sufletul dintr-un loc al dezintegrării și al dezumanizării, felul în care erudiția unui individ deschide porți largi într-un loc în care lumina intră în celule printr-o vizetă minusculă - și asta doar pentru ca gardianul să controleze fiecare mișcare a deținutului. Intelectualul este capabil să-și educe gândul și sufletul să zboare nestingherite spre libertate. Pentru Lena Constante acea portiță de evadare a fost ARTA.

Într-un moment de revelație, aș zice chiar epifanie, deoarece impactul pe care îl are asupra calității zilelor de detenție este covârșitor, autoarea începe să scoată din fântâna sufletului versuri eminesciene pentru a-și adăpa setea lăuntrică în deșertul de beton în care era închisă. Obiceiul capătă profunzime când, mărturisește autoarea, ajunge să traducă, în gând, versurile marelui poet. În scurt timp, ajunge să creeze povești pe care arareori le putea așterne pe hârtie, nu primea suficientă cât să-și poată zidi propriul univers. Așa că îl memorează pe de-a-ntregul. Îl construiește, cărămidă cu cărămidă, cuvânt cu cuvânt în propria memorie și dându-i forma finală abia după eliberare.

De ce ar trebui să parcurgi această carte?

Dincolo de dimensiunea cathartică a creației, cartea este o mărturie ce surprinde condiția femeii în închisorile comuniste, tortura fizică și emoțională la care erau supuse de către gardienii nemiloși, morile de vânt cu care acestea trebuiau să lupte în timpul audierilor, igiena precară și mesele necomestibile. Veritabilă rețetă a dezumanizării și a regresiunii în evul mediu!

Ce putem învăța citind această carte?

Că sufletul poate zbura spre libertate atunci când trupul greoi îl țintuiește în locuri obscure, că arta purifică și salvează vieți acolo unde numai o minune pare a menține flacăra deja plăpândă a vieții și a speranței. Că noi suntem propriii noștri prizonieri atunci când nu reușim să depășim un impas... și calea e atât de aproape de noi... ireal de aproape...

Tu cum evadezi din carcera existenței tale?