Un coșmar neANUNȚat

-Ce e cu dezordinea asta? De ce ai rupt toate filele din caiet? Chiar era necesar să le împăștii prin toată camera?

-Dar, mami, așa face toată lumea...

*

Fusesem răpusă de o răceală ce m-a ținut închisă în casă în ultimele două săptămâni. În tot acest timp am pierdut contactul cu exteriorul, reușind să îndeplinesc câteva sarcini casnice uzuale, să-mi iau tratamentul stufos și „suplimentele nutritive” numite CĂRȚI, fapt ce-mi umplea dimineața într-un mod plăcut. Astăzi se termină convalescența. Așteptasem cu nerăbdare aceast moment, deoarece simțeam cum deveneam tot mai irascibilă pe zi ce trece, două-trei foi împrăștiate de copil fiind motiv de mare necaz. 

Mă pregătesc să merg la medic pentru control. Dau de știre copilului din dotare nu care cumva să mai găsesc dezordinea de adineaori pe când mă întorc, iar acesta mă privește debusolat, de parcă i-aș fi refuzat dreptul la ciocolată pe un an întreg. Încerc să îl înțeleg, e la vârsta la care imită ce vede la ceilalți, cine știe ce obicei o fi deprins de la vreun coleg de grădiniță? Iau geanta și deschid ușa, clipă în care aud o hârtie izbindu-se de podeaua rece de beton, producând un foșnet prelung. „Iar reclama aia enervantă la pizza!”, îmi zic. Sau nu? O privesc, apoi observ că are „surori” agățate și de ușile vecinilor. Decid să o ridic totuși și citesc. Mesajul mă intrigă: „Caut apartament cu două camere în acest bloc. Telefon 0772 XXX XXX”. Bravo ție, mă gândesc, s-ar putea să îl scoți la un preț bun, e o perioadă relativ stabilă pentru imobiliare. Dar un agent imobiliar care să te ajute nu ai mai găsit? Sau măcar la mica publicitate să fi încercat, există atâtea variante: online, rubrici în presă, ba chiar ziare specializate în asta! Ei, eu ușa n-o mai deschid, pun foaia cu pricina în geantă, o voi arunca la gunoi la întoarcere. Să verific corespondența. Poate mă caută vreo factură. Între timp, intră femeia de serviciu, mă salută, îi răspund la salut și îmi întinde un bilețel. Îmi explică, pe scurt, că băiatul ei dă meditații la matematică și, fiind ziua ei liberă, a venit să distribuie biletele cu detaliile de contact. Refuz politicos biletul, îi zic că noi nu avem nevoie, piciul meu are abia patru ani și... Nu apuc să termin fraza că mă pomenesc cu biletul îndesat în geantă: „Păstrați-l, copiii ăștia cresc așa de repede, că nici nu vă dați seama când au nevoie de meditații la matematică!”. Așa m-am procopsit cu două țidule inutile în geantă. Dar ce să vezi? Unde-s două mai încape una! Cea din poștă. Femeia de serviciu urca scările spre etajul unu și am deschis, totuși, cutia poștală ca să găsesc ce? Un om mort! Bine, nu un cadavru îndesat în poștă, ci un mesaj de condoleanțe despre și adresat unor necunoscuți. Ce-o mai căuta și ăsta aici, nu știu, că nu lucrez la in memoriam... O fi o greșeală. Lasă-l acolo în geantă să se distreze în apartament cu meditațiile la matematică! Pot da și o petrecere, acolo în geantă până mă întâlnesc cu coșul de gunoi.

Ies din scară și mă izbește un vânt rece în față. Cerul e cam întunecat pentru ora prânzului și pare că a plouat... cu hârtii. Ceva ciudat se petrecuse... La fiecare pas mă împiedicam de foi, călcam pe hârtiuțe și ocoleam bilețele ce planau spre fața mea pe aripile vântului. La un moment dat, un tânăr din cartier, pe care îl cunoșteam din vedere mă oprește ca să mă întrebe, fără să salute măcar, dacă nu aș fi interesată să cumpăr un cățel pentru copil, că are X masculi și Y femele de opt săptămâni și că i-ar da ieftin. Am fost prea șocată de abordare ca să mai rețin suma, așa că l-am refuzat și am plecat spre stația de autobuz. Din urmă, se auzea aceeași întrebare adresată de către tânăr unei bătrâne cu baston, ce abia se deplasa. Cu siguranță găsise un cumpărător! Dar cât de dubios pare totul... De ce recurg oamenii la acest mod de promovare?

Când ajung în stația de autobuz, un zâmbet îmi inundă chipul. Se adunase lume, semn că autobuzul trebuie să apară, iar oamenii erau atât de joviali! Păreau că au uitat de telefoanele mobile și de griji. Pentru câteva secunde privesc spre un nor imens ce pare că pierde lupta cu o rază de soare mai curajoasă ce reușește să-l străpungă. Un foșnet ciudat mă face să-mi cobor ochii spre ceilalți călători ce așteptau sorirea autobuzului. Unul a scos dintr-un buzunar un teanc de bilețele, apoi, ca un ecou, au reacționat și ceilalți aidoma. Ca la domino, rând pe rând, scoteau de prin buzunare și genți bilețele pe care le schimbau între ei. Noroc că autobuzul tocmai lua curba când armata de „bileței” se îndrepta spre mine. Sosește în stație. Șoferul oprește motorul și coboară. O fi vreo defecțiune tehnică? Rămân înmărmurită: șoferul coborâse ca să poată oferi bilete celor care urcă. Unde „bilete” înseamnă același tip de pliant ca cel cu apartamentul, meditațiile și defunctul. Toată lumea, în șir indian, preia biletul și urcă în autobuz. Rămân la urmă și îi spun pe un ton politicos că eu nu am nevoie de „bilet”, deoarece am o legitimație de călătorie valabilă. Scurt, cu un ton grav și ursuz, fără să-și retragă hârtia deja întinsă spre mine, îmi zice: „N-are a face! Na!”. Urc cele trei trepte și mai uimită decât eram și citesc biletul: „Solist vocal cu un amplu repertoriu / E la nuntă accesoriu!”. Intrigată, dar și vizibil iritată de toate bilețelele astea inutile, mă gândesc că de la nunta cu-n șofer-solist, tot alaiul pleacă trist. Pam-pam! Îmi venea să iau un pix, să-i rescriu strălucita idee de marketing și să i-o lipesc de parbriz. Dar trebuia să îmi validez legitimația, așa că le dau un solist de primă clasă celor ce țineau în geanta mea petrecerea hârtiilor, că-mi păreau cam plictisite... Bună idee cu grăbitul validării, deoarece la a doua stație au și urcat agenții constatatori și procesul s-a desfășurat deosebit de lent. Ceva se schimbase în tot timpul în care nu mai ieșisem din casă. N-am putut valida cardul de călătorie până nu mi s-au perindat pe ecranul scanerului trei reclame de maxim interes pentru mine. Unu: societatea de transport recrutează persoane în vederea instruirii ca vatmani. Doi: un service-minune depanează orice, de la triciclete la autobuze electrice. Trei: forțele de muncă sunt în căutare de asfaltatori necalificați. Toate trei m-au tentat în egală măsură. Am reușit să validez cardul tocmai când autobuzul se pregătea să staționeze. Au urcat controlorii: „Bună ziua! Biletele sau abonamentele dumneavoastră la control, vă rog!”. Așa e procedura. Sau obișnuia să fie... Până acum, un agent lua cardul, îl verifica și îl înapoia, dar acum acesta oferă... ghiciți ce! Exact! Un bilețel... dar nu tuturor persoanelor. Poate că e o schimbare în bine? Persoanele respective nu pot fi în regulă cu legitimația de călătorie și primesc o înștiințare ce precedă o amendă. Vine rândul meu. Puteam să jur că eu nu voi primi bilețel, doar mi-am reînnoit abonamentul recent. Nu doar că primesc un pliant, dar agentul constatator îmi și face cu ochiul. Nu-i posibil așa ceva. I-o fi intrat ceva în ochi. Arunc ochii în bilețel: „Bărbat, 32 ani, situație financiară stabilă, caut parteneră pentru relație serioasă” plus telefon și e-mail pentru contact. Asta e o insolență! De când e transportul în comun loc de matrimoniale? Acum înțeleg de ce doamnele trecute de 40 de ani au fost scutite de această ofertă... de nerefuzat, căreia nici măcar atâta considerație nu i-am oferit, încât să îl invit în geantă, lângă celelalte din colecție. L-am mototolit și l-am ținut în pumn până am coborât din autobuz și l-am putut arunca în primul coș de gunoi ce mi-a ieșit în cale...

Ajung la medic. Simțeam o oboseală ce mă copleșea... O fi din cauza celor petrecute. Să nu uit să îmi trec mobilul pe silențios, nu aș vrea să mă contacteze cineva în legătură cu lucrurile de bebeluș (cărucior, pătuț și jucării rămase mici) pe care le publicasem de ceva vreme pe un site de anunțuri spre vânzare. Deși până acum nu mă contactase nimeni, nu se știe niciodată. Sper să nu trebuiască să mă iau și eu după restul lumii, să pot să le vând doar dacă împart bilețele și hârtiuțe cu oferta mea. Deja mă vedeam în mijlocul pieței de vechituri, înconjurată de cărucior, pătuț și ursuleți de pluș strigând: „Trei la zece lei! Trei la zece lei! Hai, domnu', să-ți dau un cărucior ieftin și bun! Oameni buni, nu dați banii pe prostii, luați pătuțul la copii!”... Mă cutremur din cap până-n picioare. Prefer să le păstrez și să mai fac un copil. În clinică totul pare să fie normal și încep să mă liniștesc, deși doar privirile răzlețe spre suportul cu pliantele cu sirop de tuse și laxative îmi tulburau starea de calm aparent. Am primit o supradoză intravenoasă de pliante pe ziua de azi... Încerc să mă controlez. Pacientul de dinainte iese, iar medicul mă pofește înăuntru. Consultația decurge normal și, în sfârșit, mă simt relaxată. Mă întreabă despre evoluția stării de sănătate, dacă persistă vreun simptom. Îi răspund că totul e în ordine, doar că mă simt istovită, că răceala mă secase de energie. Medicul zâmbește și îmi spune că știe remediul, doar să aștept, că îl ține în sala de tratament. Asta este! Medicul se va întoarce cu un supliment alimentar revoluționar, care îmi va da energie și mă va pune pe picioare. Mă și vedeam alergând după piciul meu prin parc. Dar parcul și tot basmul s-au evaporat când îl văd pe medic întorcându-se cu un braț de... hârtii. Tac și aștept să vorbească el mai întâi. Mă cheamă lângă el și începe: am nevoie de sport, îmi oferă un bilet publicitar cu sala de fitness deținută de băiatul lui. Apoi, îmi trebuie o dietă echilibrată, pentru asta îmi dă un bilețel cu detalii despre cum o pot contacta pe soția sa, care e medic nutriționist. Cu siguranță am nevoie de fier și minerale, așa că îmi dă această hârtie mai mică unde scrie cum o găsesc pe verișoara mătușii mamei sale, care vinde salată verde în piață... N-am mai putut! Am răbufnit: „GATA CU HÂRTIILE ASTA DE DOI BANI! Nu mai sunt ziare și site-uri de mică publicitate?!”. După privirea medicului eram sigură că urma să-mi înmâneze un bilet cu adresa și numărul de la psihiatrie, dar nu. Vizibil deranjat, îmi mai zice doar atât: „Cardul de sănătate, vă rog!”. Deschid geanta și încep să scotocesc printre hârtii și bilețele, dar nu-l găsesc, deși știam că rămăsese acolo de la ultimul control. Ce se întâmplă? Sunt amețită, biletele cu anunțuri sunt tot mai multe, de toate felurile și tâșnesc ca o arteziană din geantă... Și mă acoperă. Mă sufocă... Mă zbat să scap... Nu mai am aer... Nu mai văd nimic, dar pot să aud vocea piciului meu care mă strigă: „Mami!... Mamiii!...”.

arhivă personală

„Mami... Mami... Mami, trezește-te!”. Deschid ochii și simt cum piciul meu mă încolăcește cu brațele lui pline de iubire. Apoi, fuge până în sufragerie și revine fluturând câteva bancnote. O sumă frumușică pe care vrea să o pună alături de mine în pușculița lui. „A vândut tati căruciorul și restul lucrurilor mele de bebe. Le-a dat în ziar și un nene cu copil mic le-a cumpărat și tati mi-a dat mie banii, ca să-i pun în pușculiță”. Mă ridic din pat, mă dezmeticesc și ridic piciul să ajungă la pușculiță. „Mulțumesc, nene care ai cumpărat lucrurile mele! Să mai cumperi ziarul Anunțul Telefonic, că o să mai pună tati și mami lucruri care îmi rămân mici!”, zise cel mic, în timp ce eu nu știam cum să mai mulțumesc Cerului că totul fusese doar un coșmar și că există mica publicitate așa cum o știm... Acum trebuie să mă pregătesc să merg la medic...

Articol scris pentru SpringSuperBlog 2019