Niciodată nu e prea târziu să spui „Mulțumesc!”

Subsemnata, declar pe propria răspundere că sunt copil al glorioșilor ani 90, când copilăria cunoștea o formă autentică, nealterată. Petreceam seri întregi în îmbrățișarea luminii crepusculare, alături de camarazii de joacă și săptămâni întregi pe plaiuri mioritice, la țară la bunici, în timpul vacanței. De mică am avut o legătură foarte strânsă cu ceea ce însemna satul, bunicii, familia. Nu eram ademenită aici cu dulciuri sau cu chestiuni materiale, ci de aroma fructelor date în copt, îndeosebi de cireșele mari și cărnoase după care bunicul se cățăra în pom și mi le culegea în pălărie, de pisicile care nu se mai opreau din giumbușlucuri, de câinele bunicilor și de codița lui scuturată vesel, arătându-se atât de bucuros de revederea mea, de gogoșile aburinde „stinse” cu fulgi deși de zahăr pudră, cu care mă aștepta bunica... Pentru toate acestea... aș vrea să le mulțumesc!

Că era vară sau iarnă, sfârșitul de săptămână ne prindea la țară. Îmi plăcea și îmi place în continuare acest obicei în care am găsit o minunată formă de detașare față de problemele ivite de-a lungul săptămânii și față de stresul urban. Țin minte multe lucruri de când, mică fiind, veneam la țară și găseam aici un univers nou, o lume în care mă regăseam și mă potriveam ca o piesă de puzzle. Bunica a simțit asta. Știa că îmi place timpul petrecut aici, compania lor... Așa că mi-a menținut mereu interesul viu pentru a reveni. Și a reușit. Scriu aceste idei în drum spre aceleași meleaguri de care nu mă mai satur...

Privind în urmă, îmi dau seama că am o infinitate de motive să îi fiu recunoscătoare bunicii. În primul rând, fiind croitoreasă, îmi amintesc și acum vestuța roz pe care mi-a cusut-o chiar ea și pe care am purtat-o ani la rând, cât eram copil. Îmi amintesc și prima mea rochie de domnișoară, cu buline albastre pe fundal alb și o fundiță impecabil realizată la guler, pe care o cususe cu atâta dragoste ca dar pentru aniversarea de cinci ani. Apoi, într-o vară, obișnuiam să o ajut la „ales de fasole verde”. După ce era culeasă, trebuiau rupte extremitățile păstăilor. O observasem îndelung, cum lua o grămăjoară de fasole verde, o așeza în zadie (șorț) și începea să rupă capetele fiecărei păstăi, iar apoi o frângea în două sau trei părți, producând o pocnitură ce îmi intriga auzul. Voiam și eu să particip. Doar că zadia ei era prea mare și îmi cădeau păstăile pe jos. Ziua următoare, cu metrul de croitorie în mână, îmi ia măsurile, pregătește materialul și în scurt timp șorțul meu, primul meu șorț e gata. 

arhivă personală

O întâmplare care mi-a rămas adânc înrădăcinată în minte s-a petrecut cu ocazia unui Crăciun petrecut la țară. Probabil că e primul pe care îl țin minte de parcă s-ar fi petrecut anul trecut. Treceam pe șapte ani, mama mea mă învățase să citesc și să scriu cu litere de tipar. Ne întorsesem de la biserica seculară din sat, de la slujba din Ajun și m-am bucurat că Moș Crăciun nu mă uitase: mi-a adus un urs și un iepure de pluș și un ghiozdan ticsit cu dulciuri pe care, din toamnă, urma să-l umplu cu cărți și caiete. Atmosfera de sărbătoare se resimțea altfel, mai autentic. Mâncasem, iar pe masă rămăseseră doar cornulețele ninse cu zahăr pudră și feliile pufoase de cozonac. Alături, o carte de rugăciuni uitată într-un colț ferit de un posibil contact cu farfuriile sau paharele pline. Am deschis-o, în mod întâmplător, la O, ce veste minunată! Am început să citesc textul colindei, cumva și dintr-o mândrie naivă, de copil, pentru a le demonstra adulților că eu știu să citesc. Lectura mea a generat magia întregii seri și credința că sărbătorile de iarnă sunt pentru petrecut în familie. Bunica a venit cu o ceașcă plină de cacao cu lapte (obținut chiar de la Joiana noastră) care să țină companie feliilor de cozonac aromat. Atunci am început să cântăm colinde. Închid ochii... Parcă văd... Parcă aud... Strânși în jurul mesei, cu chipurile luminate de bucuria sărbătorii, cu glasul și inimile pline de speranță... Ne opream doar când primeam un alai de colindători, copii din sat. A fost mai mult decât un Crăciun, a fost o lecție despre viață. Peste ani, am conștientizat că munții, marea, vacanțele vor fi tot acolo și după sărbători și ne vor aștepta la fel de primitoare mereu, dar pe chipurile bunicilor se va acumula o urmă de tristețe dacă cei dragi nu le sunt aproape în momentele festive. Astfel, mi-am dat seama că, petrecând sărbătorile alături de ei, nu ratez o vacanță, ci îmi înmulțesc ocaziile de a fi fericită de mai multe ori într-un an: în luna decembrie alături de familie, înconjurată de cei dragi, iar în ianuarie - în vacanță, înconjurată de peisaje ademenitoare!

Pentru astfel de momente, pentru toată dragostea cu care m-a înconjurat, pentru toate lucrușoarele trudite cu cel mai mare drag și cu mâinile proprii, pentru sfaturile bune și tot ceea ce a însemnat ea pentru mine, vreau să îi mulțumesc bunicii, mama mamei mele, care a reușit să fie cu adevărat o a doua mamă pentru mine. O copie fidelă a celei care m-a născut. Am fost un copil fericit, înconjurat de o dragoste maternă autentică în dublu exemplar. De dragul Crăciunului care m-a învățat o lecție atât de importantă, am scotocit în oferta bogată a celor de la Borealy Gifts cu cadouri de Crăciun, în încercarea de a găsi cadouri pentru bunica. Cuprinsă încă de farmecul acelui lapte aromat cu cacao, un set de cești din porțelan de înaltă calitate, cu design clasic și elegant ar fi cadoul potrivit, deoarece mereu a apreciat simplitatea și calitatea obiectelor pe care le prețuia. Țin minte din copilărie grija pe care o avea pentru piesele ei din porțelan pe care le păstra într-un dulăpior ferit de mânuțe de copii, folosindu-le doar la ocazii speciale. Ce s-ar mai bucura!... Dar va fi al doilea Crăciun fără ea, cea care m-a iubit, m-a susținut și s-a mândrit cu ceea ce am realizat, cea pentru care am rămas tot nepoțica ei cea mică. Boala a luat-o dintre noi, dar n-a reușit să îi ia amintirea și dragostea ce i-am purtat-o noi toți. De aceea, și Crăciunul viitor, ca și cel precedent, îl vom petrece alături de bunicul, care ne așteaptă de fiecare dată cu nerăbdare, în prag. La căldura sobei, cu simfonia lemnelor trosnind în fundal, vom sorbi amândoi cacao cu lapte din noul set de cești și ne vom aminti de vremurile apuse, de ea... Mereu cu gândul la ea... Pentru că niciodată nu e prea târziu să spui „Mulțumesc!”...

Deși dintre noi ai plecat,

O nepoată dragă nu te-a uitat...

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019