La plimbare cu Păcală și Sisif

Nu e titlul unei piese de teatru, nici al unei comedii, este rezumatul peripețiilor mele în ceea ce privește deplasarea cu mașina, cele două mari peripeții pe patru roți. Pe distanțe mici sau mari, mereu vor exista pățanii a căror amintire va smulge zâmbete... sau hotote de râs. 

La plimbare cu Păcală

O experiență memorabilă a fost vizitarea Grădinii Zoologice din Nyíregyháza, Ungaria. O prietenă își cumpărarase recent prima sa mașină și plănuiserăm să ieșim din țară pentru o probă de traseu nici prea lung și obositor, dar nici prea scurt. 120 km sunt între Oradea și orașul din Ungaria. Era prima dată când ieșeam din țară pe cont propriu. Pentru că existau alternative foarte la îndemână, nu am achitat acea taxă de autostradă. În plus, eu mă puteam lăuda cu o mânurie excelentă a aplicațiilor mobile tip GPS și cu o orientare în spațiu de invidat. Iată că vine și ziua de sâmbătă cu pricina. Vremea era mohorâtă, dar entuziasmul nostru sfida orice nor greu. N-am luat bagaje, decât strictul necesar, dar mașina a fost bine pusă la punct înainte de plecare. Ajunse în vama Borș, ni se solicită să ne legitimăm. Pornim cu încredere mai departe. Doi metri mai departe. Un țipăt ascuțit. Frână apăsată cred că până în asfalt. Trebuia să ne legitimăm și la vameșul maghiar. Apoi, drumul era deschis în fața noastră. Măcar drumul era deschis, că semnalul GPS de pe telefonul era închis, bulina ce până la vama Borș ne indica poziția exactă, plutea undeva prin pusta maghiară. Îmi dădusem seama că aveam un abonament promoțional ce nu permitea folosiea roamingului. Ce să facem? Dăm înapoi?

Ne făcuserăm prea multe iluzii ca să ne întoarcem. Am decis să mizăm pe cea de a doua virtute a autoarei articolului: orientarea în spațiu. Satelitul nu ne putea indica poziția, dar harta era vizibilă, localitățile, drumurile apăreau pe ecranul telefonului mobil. Ne ajutau și indicatoarele rutiere. Totul decurgea perfect. Până am ajuns la intrarea în Debrecen. În încercarea noastră de a ne feri de autostradă, de frica unei posibile amenzi, în loc să o luăm pe artera care dădea spre ieșirea nordică, noi intrăm pe niște străduțe din oraș. Fără GPS! Ne-am învârtit printr-un cartier rezidențial, liniștit, pândind nume de străzi pe la intersecții sau pe zidurile caselor și căutate ochiometric pe harta moartă, depășită de situație, afișată pe ecranul telefonului. La un moment dat, zărim doi oameni care trebăluiau prin fața casei și decidem să îi întrebăm: „Nyíregyháza?”. Domnul, foarte amabil și inspirat, ne-a explicat folosindu-se și de limbajul non-verbal - ne-or fi trădat numerele de Bihor - pentru că niciuna dintre noi nu știa maghiară. Am reușit să ieșim din Debrecen și să ne urmăm drumul spre destinație, nu înainte de a fi cât pe ce să ratăm o rampă secundară ce urca pe șoseaua spre Nyíregyháza. Țineți minte acest pod al suspinelor!

Orele petrecute vizitând vasta și impunătoarea grădină zoologică au zburat ca o pasăre a cerului, prea repede au trecut. La întoarcere eram mult mai încrezătoare, mai relaxate, doar străbătusem deja același drum de dimineață. La un moment dat, ajungem într-o intersecție dubioasă: la dreapta, o porțiune îngustă de șosea alături de o hală, drept înainte, drum cu două benzi pe sens. Sigur trebuie să o ținem tot înainte. Apoi, calvarul. Intrasem pe un tronson necunoscut. Ne-am dat seama că nu trecusem pe aici de dimineață și că, de fapt, intrarea aceea ce părea să fie a unei hale de producție, era chiar rampa pe care urcasem înainte cu câteva ceasuri. Acum... vedem unde ieșim. La scurt timp, o fantomă apare în fața noastră. O fantomă albă, cu trei ochi (120) și o gură care rânjea hâd spre noi (km). Fantoma se numea „Limita de viteză pe autostradă”. Iar noi n-aveam usturoiul (vigneta) la noi. Am străbătut buclele întortocheate ca și cum am fi condus luntrea lui Caron, dezamăgite că o zi atât de frumoasă trebuia să se termine atât de prost. 

Luni la rând, de fiecare dată când vorbeam cu prietena alături de care am trecut prin aceste peripeții, o întrebam dacă nu a primit amenda. Din fericire, am ajuns la concluzia că intrasem doar pe un tronson de centură, care nu era parte din autostradă, iar amenda nu a mai apărut. Astăzi, privind în urmă cu amuzament la cele petrecute, întâmplările par demne de poveștile cu Păcală...

La plimbare cu Sisif

Cu toate acestea, cele mai intense momente le-am experimentat mergând la țară, la final de săptămână. Câte rugăciuni și câte lumânări aprindeam în sufletul nostru, doar-doar or intra toate bagajele, fără să fim nevoiți să lăsăm acasă vreo sacoșă sau chiar un membru al familiei! 17 kilometri. Atât e distanța de la Oradea până în sat. Nici dacă parcurgeam cei aproape 800 km până la mare nu aveam nevoie de atâtea bagaje. La vârsta de șase ani, am fost diagnosticată cu alergie, iar în urma investigațiilor s-a dovedit că simptomele se declanșau inclusiv la puful de gâscă. Adică taman materialul cu care erau umplute toate pernele din casa bunicilor... Ca să mă feresc de complicații, ori de câte ori mergeam la țară, din bagaj nu-mi lipsea... perna de acasă. Doar că, uneori aveam atâtea bagaje, încât eram nevoită să o țin în brațe, ca pe un nou-născut. Și când spun „atâtea bagaje” mă refer la un portbagaj plin până la refuz, alte sacoșe pe la picioarele noastre, diverse obiecte la noi în brațe și altele rămase acasă, cu mențiunea „Le ducem data viitoare”. „Data viitoare” aveau prioritate doar dacă erau suficient de importante, dacă nu, mai stăteau o tură. Cât de utilă ne-ar fi fost o remorcă...

Văzându-ne transportând saci și sacoșe voluminoase din casă spre mașină, un vecin ne-a întrebat pe un ton mirat: „Vă mutați?”. De fapt, da, chiar ne mutam. C-așa se mută oamenii buni, de vineri și până luni. Sau până duminică seara, dar nu rimează. Nu de puține ori s-a întâmplat să se deschidă din mers ușa portbagajului și tot de atâtea ori s-a recurs la securizarea cu sârmă. Iar eu eram copil și simțeam milă față de biata mașină. Mai lipsea să ne oprească Poliția, că am fi primit amendă din cauză că nu eram însoțiți de mașina ce semnalează „Gabarit depășit”. 

Ideea e că mașina are un destin similar lui Sisif în familia noastră. Să vă explic de unde această constatare: dacă mașina este legendarul erou, bagajele noastre reprezintă povara, bolovanul pe care îl cără la nesfârșit spre munte, unde muntele este  tocmai drumul spre sat, în cazul nostru. Rostogolirea spre vale este demistificată prin drumul de întoarcere pe care îl parcurge spre oraș. Acest ciclu repetându-se săptămânal, mașina s-a transformat într-o veritabilă replică de metal a lui Sisif. Salvarea a venit de la Auto Gedal.

Facebook.com/AutoGedal

Pentru a nu-ți transforma autoturismul într-un Sisif al timpurilor noastre, ia măsuri! Apelează la Auto Gedal, „zeul” capabil să rupă blestemul împovărării cu bagaje. Un cârlig de remorcare poate deveni un real ajutor atunci când ai de purtat multe bagaje, indiferent că e vorba de o vacanță sau te bănuiesc vecinii că te muți. Dacă ai mai multe bagaje decât mine, ia-ți și o cutie de portbagaj, una cu prindere pe bare transversale, ca să poți atașa și remorca. Dacă mergi la mare și ți se pare că remorca e suficientă, iar cutia rămâne goală, las-o acolo, n-o da jos! Nu ai idee câte scoici pot culege doi copii de pe plajă și câte costume de baie de damă extra își va cumpăra soția ta. Doar nu le vei aduce în brațe, cum purtam eu perna în urmă cu 15 ani, când nu știam de Auto Gedal. În plus, piesele sunt omolgate RAR, iar dacă ai nevoie de bani și pentru vacanță și pentru o remorcă auto, să știi că poți achita și în trei rate cu dobândă 0%. Remorca, nu vacanța. Nu e nevoie nici să faci pe Meșterul Manole, căci există parteneri autorizați în peste 60 de orașe, care te pot ajuta cu montajul.

Deci, data viitoare când pornești la drum, îl iei și pe Auto Gedal cu tine?

Facebook.com/AutoGedal

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019