Legenda aromelor pierdute

Foto: arhiva personală

Nu departe de Orșova, pe o pajiște înverzită și înmiresmată de miile de flori de câmp ce dansau în bătaia suavă a vântului, stătea un moșneag. Peisajul era sublim: cerul era senin, soarele strălucea îngemănându-se parcă cu oglindirea sa în apă, precum un Narcis ce se îndrăgostește de propria-i imagine, iar apa era limpede ca lacrima unui copil. Pe malul sârbesc se zărește un sătuc, iar depărtarea face casele să pară doar niște miniaturi, ca și cum acolo ar fi ținutul Lilliput. Orice vizitator rămâne impresionat de peisajul complet. Dar ochii bătrânului, care au văzut atâtea, nu privesc admirativ la tot ce-i în jur, ci, mai degrabă critic, ațintiți undeva spre mijlocul cursului de apă, acolo unde Dunărea bolborosește, de parcă ar vrea să destăinuie un secret arzător, o poveste nespusă. Îi este dor, dar depărtarea îl desparte de tot ce îi era mai drag. E o depărtare ce nu se poate parcurge, căci nu se măsoară în kilometri, ci în ani. O lacrimă cade pe obrazul brăzdat de vreme al bătrânului și strânge cu fermitate din pleoape, încercând să pună piedică șiroaielor de lacrimi care izvorăsc din străfundul sufletului. Cu greu, reușește să-și potolească lacrimile, dar nu și lanțul de imagini din trecut care se perindă în fața lui precum un alai fantomatic. Sunt amintirile. Bătrânul își amintește cu nostalgie de tinerețea sa. Era un bărbat chipeș și fetele din sat îl îndrăgeau tare mult. Dar el îndrăgea o îndrăgea numai pe una...

De mic copil îi plăcea să vină pe aceeași pajiște pe care se află și acum, să culeagă flori de câmp, iar cât era fecior, după o zi grea de muncă îi plăcea să vină aici să se odihnească, întins pe iarba crudă, cu mâna sub cap, privind întinderea Dunării. Dar pe atunci peisajul nu era atât de gol, apele fluviului se loveau de un petic de pământ, o mică întindere de uscat unde viața pulsa, animând întregul peisaj. Era inima fluviului. Era insula Ada-Kaleh.

Foto: http://cultura.ro/

Tânăr fiind, îi plăcea să viziteze insula de câte ori avea timp. Își amintește și acum, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, cum lua bărcuța de pescuit a tatălui său și vâslea spre insulă. Ajuns la mal, era întâmpinat de boarea florilor de portocal ce se împletea cu notele de chiparos. Adesea, își desfăta

Foto: http://cultura.ro/

papilele gustative cu dulceața curmalelor și a smochinelor coapte și zemoase. Era ca și cum ar fi pus piciorul în Orient, pe tărâmul sultanilor și al cadânelor despre care auzise din poveștile străbunicului său, care a fost luat de turci la Constantinopole, ca pradă de război. Acum erau alte timpuri, iar aceasta frântură din Orient l-a cucerit. Centrul insulei era varianta miniaturială a unui clasic bazar turcesc: de ambele părți ale drumului prăfuit domneau taverne, terase, magazine dintre cele mai felurite.  În aer plutea o aromă îmbietoare de zahăr ars. Negustorii și clienții se târguiau zgomotos pentru stabilirea prețului unui covor persan de cea mai bună calitate, lucrat manual. La doi pași mai sus, pe o terasă, oamenii savurau faimoasa cafea turcească, a cărei aromă l-a curerit pe tânărul vizitator. Nu mai avusese șansa, până atunci, să guste din licoarea negricioasă și amăruie pe care turcii o prețuiau atât de mult. Pe atunci nu existau cafetiere profesionale, meșterii turci ai cafelei pregătind o cafea excepțională într-un ibric de cupru, așezat în nisip fierbinte. 

Cu timpul, tânărul nostru își făcuse obicei să servească o astfel de cafea la o tavernă situată mai departe de agitația negustorilor, unde era mai liniște, iar cafeaua parcă și mai bună. Căci o servea fiica celui care deținea taverna, iar fata îi căzuse tare dragă. Aceasta îi oferea mereu, pe lângă excepționala cafea, un cub generos de rahat lokum cu migdale învelit în susan sau o ceșcuță cu dulceață de trandafiri preparată chiar de ea, după o veche rețetă turcească. „Dulcele mai ia din amarul cafelei”, îi zicea ea. Dar el și-a dat seama că era doar un pretext, căci și ei îi era drag tânărul cel chipeș, care venea acum din ce în ce mai des, fie și numai preț de jumătate de ceas. Venea cu drag pentru că se bucura de o cafea deosebit de aromată și intensă, cum pe malul românesc nu se găsea în acea perioadă. De fiecare dată când sorbea din ceșcuța ornată cu motive turcești se lăsa dus de aroma unică a poțiunii. O înghițitură era de ajuns încât să îl poarte direct în bazarul cel mare al Constantinopolului. Era ca și cum ar fi trăit aveiea poveștile spuse de străbunicul său. Mai sorbea o gură și se vedea pășind pe drumul pietruit al bazarului din capitala imperiului, în căutarea de suveniruri pe care să le aducă celor de acasă, din sătucul pescăresc, lucruri cum aceștia n-au mai văzut, Încă o înghițitură din licoarea magică și parcă se contopea cu toate tainele Orientului. „Acesta trebuie să fie cu adevărat savoarea Orientului!”, își zicea în sinea lui. O singură ceașcă era suficientă ca simțurile lui să întreprindă o călătorie pe care trupul nu o putea face. Aroma neagră îi dezlega spiritul... Reveria înceta în momentul în care ceilalți vizitatori începeau să se târguiască cu negustorii. Apoi gusta rahatul turcesc - acest dulce l-a cucerit de la prima îmbucătură - și încerca să reconstutuie, cu ajutorul aromei acestui preparat, cum arăta viața la curtea sultanului.

Într-o zi, profitând de neatenția tatălui fetei, care îi reproșa celui de la terasa de alături că îi fură clienții, tânărul a invitat-o pe aceasta la o plimbare. S-au oprit în grădina de trandafiri. Amurgul începea să se lase leneș peste crestele stâncoase ale Cazanelor, iar adierea caldă de vară părea că e bântuită de un geniu blând al unui parfumier, ce amestecă cu mare iscusință aroma florilor de trandafir și iasomie cu briza fluviului și notele lemnoase ale chiparoșilor ce împrejmuiau părculețul. Cei doi stăteau pe o bancă în mijlocul acestui paradis oriental. Tânărul aflase că pe fată o cheamă Leila și că familia ei s-a stabilit aici de multă vreme, stră-străbunicul ei împreună cu alte zeci de suflete fugind din țara-mamă din calea războaielor. „Cafeaua pe care o savurezi  tu - îi zise fata - e un meșteșug de familie, rețeta fiind transmisă de-a lungul generațiilor din tată în fiu. De aceea e specială și unică. Bunicul meu spunea că nu contează sortimentul de cafea pe care îl folosești. Cafeaua e cafea, dar pentru o cafea cu adevărat desăvârșită ai nevoie de trei lucruri: un ibric, cafea și... mult suflet!” Tânărul o asculta cu mare atenție... Îi privea ochii negri, strălucitori precum două ceșcuțe de cafea în lumina soarelui, fața arămie încadrată de culoarea nisipie a hainelor și vru s-o întrerupă, să îi declare dragostea... Brusc, din minaret se auzi vocea muezinului, care anunța ora de rugăciune. „Trebuie să plec, altfel tata îmi va observa lipsa”, îi zise fata, luând-o apoi la fugă printre arbuștii înmiresmați. Tânărul rămase pe băncuța veche, privind-o pe Leila cum se îndepărtează.

După ce rememoră această imagine, bătrânul deschise ochii și privi drept spre insulă, dar tot ce vede este o mare de apă, o oglindă netedă și goală. A fost ultima dată când a văzut-o pe Leila aievea. În gând o vede și acum. Din acea zi nu a mai putut părăsi malul românesc, căci o mulțime de ingineri, muncitori și utilaje au împânzit zona, urmând să înceapă construcția unui colos al industriei hidroenergetice: barajul Porțile de Fier I. Proiectul prevedea și evacuarea și inundarea unor zone, urmând ca insula Ada-Kaleh să fie acoperită de apele Dunării. Bătrânul își amintește că vânzătorul de bragă de pe insulă a venit cu familia la Orșova, unde a continuat să vândă celebra răcoritoare. De la el a aflat, după câțiva ani, că, la scurt timp după ce s-a aflat de proiectul hidrocentralei, Leila și familia ei au fugit în Turcia, unde tatăl său și-a deschis o cafenea în bazarul din Istambul, iar Leila s-a căsătorit cu fiul unui bogat negustor de covoare.

Astăzi, nici mireasma trandafirilor, nici aburii aromați ai cafelei turcești nu se mai ridică de sub pătura grea de ape. Insula Ada-Kaleh, micul Orient ce dădea viață albiei Dunării după ieșirea din învolburatele Cazane, zace într-un sarcofag de apă. Nu vom ști niciodată pe propria piele ce însemna cu adevărat Ada-Kaleh, nu vom reuși să definim atmosfera ce îmbrăca această mică insulă, esența vieții de aici. Dar putem face cunoștință chiar la noi acasă cu aroma cafelei tradiționale turcești, deoarece magazinul MarketOnline.ro ne recomandă cafetierele Arzum Okka. O astfel de cafetieră ne promite experiența unei cafele turcești autentice chiar la noi acasă. Tot ce trebuie să faceți este să savurați fiecare înghițitură și să lăsați aroma unică a cafelei preparată ca la ibric să vă poarte simțurile într-o călătorie imaginară pe meleaguri orientale.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2015