Despre prima iubire

Toni Delaco și Toni Junior stau la masă, mâncând... niște brânză pufoasă, desigur. Toni Delaco nu se poate abține să nu remarce calitățile brânzei:

-Brânza asta e mai pufoasă decât blănița unei pisici persane, mai pufoasă decât norișorii care se lasă purtați de vântul cald al verii... 

Dar Toni Junior parcă nici nu-l aude. E distant, privește în gol, molfăind cu greutate pufoșenia de brânză calcică pentru copii, de la Delaco. Motivul era colega lui de bancă, care îi era dragă precum brânzica lui preferată, dar nu știa cum să îi spună tatălui său. Deodată, prinde curaj, își ia... brânza în dinți și îl întreabă pe tatăl său:

-Tată, cum a fost prima ta iubire?

Toni îl privește debusolat, cu ochii mari nu cât cepele, ci cât cutiile de cremă de brânză de 150 g. Respiră adânc și îi spune lui Toni Junior:

-Dragul meu, într-adevăr a venit momentul să vorbim ca de la bărbat la bărbat. Cum arăta prima mea dragoste? Păi, avea o... piele palidă, ușor gălbuie, de culoarea lunii pline...

-Era vampiriță?

-Nu, nu era vampiriță... și nu mă întrerupe. Deci... Era palidă, dar era fină ca o bucată de satin, ruptă din juponul reginei Persiei. Nici măcar sărutul furat pe malul Senei nu e atât de suav și gingaș precum era ea... Doamne, ce vremuri...

-Era grasă?

-Depinde cum o iei, era când mai mare, când mai mică. Dar niciodată nu avea mai mult de 24 de grame de grăsime la suta de grame...

Toni Junior îl privește ușor bulversat, se gândea ori că domnișoara în cauză ar fi putut avea oscilații de greutate, ori că tatăl său era, de fapt, un reputat savant, care era capabil să scaneze o persoană cu ochii și să îi calculeze automat procentajul de grăsime din corp. Toni Delaco își continuă povestea:

-... nu era nici prea aprigă, dar nici prea domoală, era savuroasă precum e un pupic pe obrăjorul durduliu al unui bebeluș. Era pur și simplu perfectă, ca sunetul unei viori Stradivarius în mâna celui mai iscusit violonist de la Scala din Milano.

-Fuma?

-Ea nu, doar frații ei. Și un verișor... mai suplu. Ea niciodată nu mirosea a fum, din contră, era parfumată ca roua dimineții, ca iarba acoperită cu mii de globulețe de rouă. Aș mai putea spune că pentru mine era dulce, dulce ca o moleculă de zahăr extrasă din cea mai dulce trestie de zahăr din Caraibe, peste care au trecut cele mai dulci raze de soare din lumea asta. Bineînțeles, apoi îți dădeai seama că e și oarecum... sărată, dar optim, nicidecum la fel de sărată ca o soacră, care apare în prag tocmai când vrei să savurezi ultima feliuță de telemea.

-Îi făceai și declarații de dragoste?

-Sigur! De obicei plecam de la trăsătura ei principală: finețea. Și îi spuneam: „ești mai fină ca ursulețul de pluș pe care l-am primit când aveam un anișor” sau „te iubesc mai mult decât iubeam mașinuța roșie pe care mi-a furat-o verișorul Luigi când a venit în vizită, acum 30 de ani”.  

-Tată, dar nu mi-ai spus cum o cheamă.

-Sofia... O cheamă Sofia...

-Și unde e ea acum?

-Probabil prin vitrinele magazinelor.

-E pasionată de shopping? Sau e fotomodel?

-Nu dragule. Așteaptă să o ia cineva acasă.

-Nu are casă?!

-Ba da, fiule. Pentru ea, acasă e acolo unde o mănânci.

Toni Junior cască ochii și mai mari, la fel de mari cât o cutie de brânză topită triunghiuri, și îl întreabă stupefiat pe tatăl lui:

-E cumva hrană pentru canibali???

-Nici vorbă. E hrană pentru gurmanzi. E cașcaval. Cel mai fin cașcaval Delaco, mai fin decât un pui de găină proaspăt ieșit din găoace. Între noi fie vorba, e mai fin și decât părul lui Jennifer Lopez. E mai apetisant ca ochii Madonnei, mai savuros ca râsul învățătoarei când corectează compunerile voastre despre ce vreți să fiți când veți fi mari.

-Tată, m-ai zăpăcit. Ești prea fan brânză pentru un subiect atât de sensibil...

-Știu. Acum vino să-ți fac cunoștință cu Sofia. Poate așa îți va zbura gândul de la colega de bancă...

Articol scris pentru SuperBlog 2015