Am visat să devin profesor...

... și visul a devenit dorință. Am luptat pentru fiecare dată când visam cu ochii deschiși că eu, fetița simplă și sârguincioasă din a doua bancă de la perete, voi ajunge în fața clasei, acolo, la catedra dinspre care curgeau râuri de cunoștințe și informații. Din aceeași băncuță veche, care azi o fi ajuns lemn de foc sau e scrum îmbrățișat de humă umedă, analizam profesorii, de parcă voiam să fur meserie.

Primul vis...

Ca orice fetiță, răspunsul meu la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” era „doctoriță”. Asta până am mers la școală și am luat contact cu o lume care m-a fascinat fără să îmi dau seama. La finalul clasei I am plâns, deoarece nu știam ce voi face acum, dacă s-a terminat școala. Inocenta de mine! Nu realizam că mă așteaptă încă vreo 17 ani în care voi toci rânduri de haine pe bănci reci de lemn și îmi voi păta degetele cu cerneală scriind suficienți kilometri, încât cuvintele puse cap la cap să înconjoare de câteva ori Pământul pe la Ecuator.

Al doilea vis...

Pe la finalul clasei a patra, jocul meu preferat era de-a școala. Când mergeam la țară, la bunici, luam toți copiii de pe uliță, verișori mai mici sau mai mari, oricine era binevenit la cursuri. Țineam să fiu cadrul didactic. Nu-mi plăcea când trebuia să fac schimb de rol cu ceilalți copii, doar pentru că ei erau mai mari sau plângeau dacă nu treceau și ei prin această etapă...

Al treilea vis...

Prin clasa a șasea, în fiecare sâmbătă petrecută la bunici, era literă de lege să îl ajut pe un vecin mai mic decât mine la teme. Română, matematică, engleză, franceză, făceam de toate. De pe atunci începusem să îmi dau seama că ar trebui să îi explic, nu să îi rezolv eu cerințele. 

Al patrulea vis...

Cel mai lung... a durat ani de zile. De prin clasa a VIII-a, începusem să îmi ajut colegii la teme. Am continuat în aceeași direcție: preferam să îmi pierd pauzele explicându-le, decât să le dau caietul ca să copieze. Prin liceu, la orele profesorilor mai permisivi, înaintea testelor, unii colegi chiar le cereau acestora voie să mă lase să le explic declinările și conjugările la limba latină, din cauză că mă calificasem de două ori la etapa națională a Olimpiadei de Limbi Clasice. Practic, începusem să dau meditații voluntar.

Al cincilea vis... 

Am știut atunci, la final de clasa a XII-a, că menirea mea e să fiu profesor. Aveam dovada în fața mea, colegii care înțelegeau ce le explicam, poate mai bine decât pricepeau în clasă, deoarece aveam și încă am un stil de a face asocieri cu chestiuni din alte domenii sau din viața de zi cu zi. Mai târziu, am aflat că asta se numea abordare globală sau transdisciplinară. În anul trei am ajuns prima oară la catedră și m-am simțit ca acasă, ca și cum aparțineam acelui loc.

Al șaselea vis...

Primul examen de titularizare. Primul an în învățământ. Nota mare, 9,45 la scris, mi-a permis să iau o frântură de normă în oraș. Am dat din mine tot ce am avut mai bun pentru elevii mei. La clasa a V-a nu aveam manuale și a trebuit să car laptopul cu mine în fiecare zi timp de câteva luni pentru a le proiecta paginile manualului de unde urma să lucrăm, țineam ore de pregătire suplimentară în fiecare săptămână cu toate cele trei clase de care răspundeam, ca să îi ridic și pe cei mai slabi la un nivel mai înalt, am avut un rezultat frumos la olimpiadă, la etapa județeană, dar și rezultate foarte bune la Evaluarea Națională și, Doamne, cât de mult a contat asta pentru o simplă debutantă! Mai aveam ceva: aprecierea elevilor. Și credeam că am totul. Dar a început coșmarul...

Al șaptelea vis s-a transformat în coșmar...

Lipsa posturilor, metodologia, sistemul, în general, nu fac casă bună cu debutanții. Media 8,23 de anul trecut nu a fost suficient de mare pentru a mai apuca un post. Știi senzația aceea stupidă când ațipești și tresari ca și când ai cădea? Asta am simțit când a apărut himera posturilor la clasele primare ale minorităților. Am fost unul din cadrele didactice îmbătate cu apă rece, unul din cadrele didactice care au stat acasă un an, doar pentru că lucrurile nu au fost gândite și analizate din timp, iar după două săptămâni au rămas fără post și făcute incompetente de către un guvern... competent. În tot acest an, nici urmă de posturi de limba și literatura română. Speranța a înviat odată cu un alt examen de titularizare, la care am obținut nu o notă rușinoasă, dar cu siguranță o notă care nu mă reprezintă, o notă incompatibilă nici măcar cu rezultatul obținut la prima participare, când nici nu știusem că trebuie să pregătesc mai mult de două opere la un autor, dacă acesta a activat în mai multe genuri literare. De ce nu știusem? Pentru că m-am prezentat la examen doar eu și cunoștințele mele, informațiile pe care nu mi le poate fura nimeni, fără să rezolv zeci de posibile subiecte de examen. Ce am știut atunci, știu și acum, voi ști și mâine. Cu aceleași informații m-am prezentat și în 2018, și în 2019, plusând cu experiența la clasă. Unde am greșit? Ce nu am rezolvat corect de am fost depunctată? Vreau să mi se spună, nu vreau să mai repet greșeala și data viitoare... dacă va exista. Am depus și contestație. Nota mi-a scăzut cu cinci sutimi. M-am simțit ca atunci când ai un coșmar, când visezi că strigi cât de țin plămânii, dar nu te aude nimeni. 

Și ca mine alte zeci, sute, mii de tineri profesori al căror țipăt mut se îneacă în metodologii, nepăsare și interese. Pentru ei și pentru mine clopoțelul nu sună nici azi, nici mâine, poate nici poimâine. E al doilea an în care primul sunet de clopoțel mă prinde departe de școală, în monotonia casei care pare o temniță, mă simt legată de mâini și de picioare, fără să pot cere ajutor, îndurare, fără să pot demostra cuiva că vreau și pot să fiu acolo, în fața clasei, gata să îmi dau sufletul pentru a-i deprinde pe elevi tainele limbii române, că asemenea notelor pe care le acordăm noi elevilor, și notele obținute reflectă cunoștințele noastre la un moment dat, pe un anume subiect, nu întreaga noastră capacitate de a preda. Dar sistemul nu are nici uși, nici ferestre prin care să îți audă plânsul. Pentru sistem ești redus la un simplu cod de bare, ca acela pe care îl lipim pe cele 10+ pagini umplute an de an la examenul de titularizare, ca acela care zace pe ambalajele produselor din supermarket. 

Uneori, am impresia că aștept pe un peron pustiu, încărcată de valize pline cu visuri și idealuri mărețe, un tren care nu va opri niciodată în gara mea. Iar eu deja am investit toate speranțele într-un bilet la clasa I...