Imagini cu povești. Capitolul I: Insomnia din Palatul Levay, Oradea

Un fel de introducere, un soi de cuvânt înainte:

Sunt pasionată de fotografie. Iubesc această artă, precum iubesc și literatura. De altfel, consider că o fotografie e poezie redată în versuri și ritmuri ce se adresează ochilor, cu metafore care își așteaptă interpretarea când vizualul întâlnește spiritualul, sufletul. De-a lungul timpului, am adunat numeroase imagini în jurul cărora am creat propriile mele povești. Unii vor spune că am surprins o simplă floare sau o clădire, un peisaj pe care l-au mai văzut sau poate că îl văd chiar zilnic, fără a surprinde ceva demn de menționat. Dar eu le-am pregătit straie noi și, sub forma unei serii, vreau să vă prezint și vouă un strop din imaginația mea și o părticică din fotografiile dragi mie... Acesta este capitolul I:

arhivă personală

Pe când urmam cursul de tehnică și artă fotografică, am surprins o imagine care m-a indus într-o inexplicabilă stare de nostalgie. M-a uimit romantismul pe care îl emana, căci la ultimul etaj al Palatului Levay din Oradea, clădire emblematică a centrului istoric și străjer neclintit al Crișului Repede, se vedea lumină la o singură fereastră. Era seară, contururile clădirii se pierdeau în întunericul ambiant, doar ochii sticloși ce mai licăreau din pricina reflexiei impunătorului iluminat arhitectural ce îmbrăcă fațada Palatului Vulturul Negru în fiecare noapte. Mi-am amintit de celebra secvență a poemului eminescian „Scrisoarea I”...

„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.”

Ce gânduri îl măcinau pe cel ce tulbura armonia de umbre negre? Ce treburi nu-l lăsau să alunge din încăpere și din fereastră fantomatica lumină ce se pierdea prin voalul despărțitor dintre realitatea lui de realitatea lumii, sinele de ceilalți? Părea că acolo era casa bătrânului dascăl, personaj atât de comtemplat de Eminescu! Da! Un înțelept încerca să deslușească tainele lumii. Nu e timp pentru somn, iar lumina se va stinge abia când luna cea misterioasă, martoră la atâtea evenimente triste sau fericite, pace sau războaie, se va înălța pe cerul ca de cărbune și se va oglindi în apa veșnic călătoare a Crișului. Doar atunci ritualul va putea continua cu lumina stinsă, sub auspiciile razelor selenare.

Ori e insomnia unui rănit în amor?

Nu voi ști niciodată, dar astfel de imagini sunt reale provocări pentru imaginația mea ce revocă de la bun început banalul, trivialitatea...

Până la următorul capitol, vă invit să răsturnați lumea ce vă înconjoară și s-o reclădiți din temelii cu mâinile dibace ale propriei imaginații.